Concursul editiei

Soapte

Casuta cu povesti

Zbor cu fulgi

Povestea anului

Altfel de povesti

Ce-si doresc copiii

Ninsoarea

Craciun fermecat
Poveste de iarna

Craciunul

Traditii

Renul

Iarna

Anul Nou

Penite inedite

Colinde

Scrisori pentru Mosu'

In casa bunicilor

Stiu ca iarna bate la usa... Si totusi o sa va povestesc ceva.

Casa bunicilor. Departe de sat, chiar langa padurea care candva era vestitul Codru al Vlasiei. La nici 300 m in fata casei curge lenes si tulbure de mal, ca o rama uriasa, Neajlovul.

Privind in jur, cu greu imi vine sa cred ca exista tot ceea ce avansata noastra societate ne poate oferi: mijloace de transport foarte rapide, tot felul de instalatii, aparatura ultrasofisticata, orase ce mai degraba par furnicare de oameni, civilizatie si cultura de consum. Si poluare. Si stres.

E ciudat ca ma gandesc la toate astea. Pe de alta parte, poate ca e chiar firesc: desi vin foarte des aici, e pentru prima data cand, de fapt, sunt singura-singurica in casa. Oricat de mult imi displace acest lucru, n-am avut de ales. E de-abia ora pranzului si pana maine dimineata, cand vin ceilalti ai casei, va trebui sa-mi tin de urat.

Trosc! Trosneste o grinda veche. Brr! Abia acum realizez ca aici, in camera noastra - a fetelor -, e racoare. N-are rost sa stau intre patru pereti. Mai bine merg in curte. Doar de-aia toata lumea-si doreste sa mearga “la tara”, sa stea la aer curat, nu!?

Afara e cald. Soarele straluceste atat de puternic incat se simte aerul vibrand de caldura. Dar aici, sub copaci, e umbra si doar din cand in cand o raza se joaca printre frunze si ajunge pana la mine. E atat de placut! Cum padurea nu e decat la jumatate de metru de gardul din dreapta mea – deci la maximum 20 de m de locul unde e pus hamacul -, toate fosnetele nelinistii ei ajung pana la mine. Vantul adie usor dinspre padure, aducand mirosul de pamant, de frunze si muschi; de pamant reavan si de ciuperci – da, da, pentru ca azi-noapte a plouat.

Se aude din apropiere o ciocanitoare. O caut cu privirea, dar n-o descopar printre ramurile pline de frunze. In schimb, in bradul de langa poarta e o veverita. Ea nu stie ca se afla pe o proprietate particulara. Pentru ea, gardul viu ce inconjoara gradina nu e decat o parte a padurii. Ce fericita e in nestiinta ei!

Mi-am luat o carte de pe raft, dar parca e mai bine sa lenevesc in hamac si sa incerc sa-mi golesc mintea de problemele din timpul saptamanii. Sa fiu doar o particica din lumea luxurianta ce ma inconjoara.

Chiar daca sunt singura, respect regula pe care am stabilit-o cu surorile mele: cand suntem aici, nu televizor, ziare, radio sau casetofon. E o incercare de a ne purifica privirea si auzul de imaginile si sunetele artificiale care ne asalteaza atat de mult existenta cotidiana in oras. Desi poate e doar o copilarie sa gandim asa.

Fara sa-mi dau seama, soarele a lunecat incet spre linia orizontului. Este momentul zilei care-mi place cel mai mult. Lumina nu vrea sa cedeze locul intunericului, motiv pentru care coexista un timp, creand acea atmosfera speciala pe care de mica am asociat-o, nu stiu de ce, cu mierea si cu puful piersicilor.

Contururile se estompeaza incet, animalele si pasarile diurne se retrag catre locurile care pentru ele inseamna “acasa”. De undeva din valurile de matase verde a inceput sa-mi cante un greiere in frac: cri, cri, cri! Si stiu ca in curand vreo furnica din vecini ii va atrage atentia ca vara nu e vesnica. Dar cum el e un boem, sigur imi va canta si maine, si poimaine…

Ar trebui sa merg sa aprind lumina in curte, dar lumina rece, artificiala, ar rupe vraja tesuta in jurul meu de crepuscul. Ce-ar fi sa aprind o lampa pe veranda?

Am pus ceva pe mine ca sa nu fiu victima tantarilor si, cu un paner de fructe langa mine, rontai incet privind la sarabanda dezlantuita a micilor insecte din jurul lampii. Iubind lumina, dar orbite de ea, isi ard micile aripioare de sticla de acum calda. Si sting lampa.

Deodata, lumina farurilor unei masini. Recunosc zomotul motorului. Aha, deci au venit din seara asta – nu fusese decat o gluma afirmatia lor ca vor veni abia maine dimineata. Si cum au spus-o intr-un mod foarte serios, eu i-am crezut!

Poc! Poc! Se aud portierele de la masina. Eu am aprins deja lumina si le fac cu mana. Iau cheia de la poarta si merg sa-i intampin. Fratele meu imi striga: “Dormeai? De ce stai pe intuneric?”. Ce sa fac? Sa-i zic ca nu vroiam sa rup o vraja? Nu! In nici un caz! Asa ca tac si schitez un zambet evaziv adresat lor, dar nu numai…

Mihaela Negrila (Rainyday)

© Club Romantic 1997-2003, Toate drepturile rezervate