Soapte

Casuta cu povesti

Aventurile unui arici

Pentru cei mari...

Punct si de la capat

Enciclopedia focului

Legende

Penite inedite

De toamna...

Poveste pentru cei mari...

“- Un pic cam nesuferit pustiul asta! Desi are ochii calzi, nu-mi inspira incredere!”
Sa fii un ursulet de 15 cm lungime in bratele unui zvapaiat de copilandru de 4 ani nu-i lucru usor. V-o zic si-o sustin sus si tare. Cu atat mai mult cu cat esti prima lui jucarie de acest fel. Iar daca o mai primeste si de ziua lui, de la vecina care-l ia de la gradinita si pe care el o iubeste, da domnule: o Iubeste cu I mare! Cu toata puterea si inocenta unui suflet de copil. Apai sa te tii mama! Zi lumina am stat numai langa el. La vro`doi centimetri distanta, ca nu cumva sa ma sufoce. Macar avea bunul simt de a pastra distanta, aia care-ti asigura aerul ca sa respiri.

Ma dor amintirile! Desi imi dau lacrimile cand il vad! Are tot ochii calzi! Dar e mai trist. Nu mai zambeste asa cum stia s-o faca pe vremuri, in vremurile noastre bune… Ca atunci cand mergeam amandoi in vizita si sfiosi ridicam ochii din pamant clipind des cand se deschidea usa. In general raspundea chiar EA. Si zambea cand ne vedea si ne invita in casa. Acolo, in casa de unde venisem si unde erau in continuare mama, o ursoaica autohtona dar cu alura de grizzly, si sora mea. Eu, ca si purtatorul ochilor negri ma simteam un monstru. Eu pentru ca n-aveam aceeasi culoare ca mama, el pentru ca iubea si nu stia ce se intampla cu el. Credea ca face ceva rau. Dar zambeam amandoi si clipeam des, pentru ca atunci si mama si vecina lui radeau! Doamne ce dor imi este de oamenii care rad sincer.

Oricum ar fi fost erau vremuri frumoase. Din cand in cand mai vine, se intinde pe pat, ma tine in mana si uitandu-se in margelele mele ma intreaba:

“-Ce mai faci? Nici tie nu-ti este bine? Iti este dor de mama ta! … si de vremurile noastre stiu eu! O mai tii minte pe vecina? Da! Cea cu gradinita! Si mie imi e dor de vremuri… dar si de Cea care acum ma face sa clipesc des.”

Nu stiu cum va e voua acum . Mie… si lui ne lipsesc vremurile cand eram veseli si cand nu faceam altceva decat sa iubim. Atunci nu mai era nevoie sa alegem oamenii dintre javre. Pentru ca pe atuncii erau doar oameni. Trec vremurile si ne e dor unuia de celalalt. Mie de ochii lui calzi… lui de blanita mea imaculata. O criminala de masina de spalat a scos la iveala pe petecul meu de blanita toate culorile curcubeului, iar o disperata de multime l-a transformat pe el in ceva care seamana teribil de mult cu acel cactus de pe balcon. Infloreste frumos, cred eu. Catifelele orientului nu-l pot ajunge in delicatete, dar sunt atat de lungi si desi spinii, ca greu ve-ti ajunge la el.

Nu inteleg. Mai ales ca din cate mi-a povestit mie Kid ( primul suflet de orginte straina care s-a pripasit in casa noastra si caruia el i-a acordat o parte din suflet) toti cei care misca, pana la urma tot la poarta Mortii vor bate. Nu stiu cine este si de ce o cheama asa. Mie imi suna cam urat dar n-as baga mana in foc ca-i o doamna rea. Dar daca toti merg la un moment dat in vizita la dansa, de ce unii nu vor s-o faca decat ca javre. Niste copii mult mai mari si foarte rai, care nu stiu sa zambeasca, dar sa mai rada! Stau incruntati, vorbesc tare si urat. Cat m-am rugat sa nu se transforme si el in asa ceva! Era pacat! Asta tot Kid mi-a zis ce-nseamna.

Tot intr-una din zilele de vara calde, in care povesteam amandoi pe balcon. El, ce mai e prin curte, eu ce mai zic cactusii si muscatele din dormitor. Intr-una din zilele de dinaintea disparitiei lui. Dar uite asa trece timpul si… uite tot asa intr-o zi a disparut Kid, si-n alta zi a aparut Pufy, dar EL tot mai vine si ma tine in mana, si ma priveste in ochi si ma intreba ce mai fac. Eu as face mai bine. Daca ar rade mai mult, numai ca acum rasul lui e cam fortat si insotit de lacrimi. Ori lacrimi el avea numai cand facea cate-o boacana si se mai trezea cu cate o ureche inrosita.

Il vad pe geam cand pleaca si cand vine. In fiecare zi coboara din masina. Asta o stiu de la Pufy, ca pe vremea lui Kid nu erau asa multe. Si tot Pufy mi-a zis ca tristetea din ochi si lacrimile sunt cauzate tot de masina. A nu! Nu de asta de acum. De aia alba pe care a vandut-o ca sa nu-I mai poarte ghinion dupa ce intr-o dimineata a venit tot cu ea acasa dar si cu capul bandajat. Noroc ca eram eu si cu Pufy acasa si-am avut grija de el. Si el a avut grija de mine dupa accidentul meu cu blestemata de masina de spalat dar si de Pufy cand si-a retezat degetele de la labuta stanga in nenorocita aia de capcana. Numai el a avut grija. Eu nu-nteleg de ce nu mai rade. Acum bine ca sta Pufy mai mult in casa si-l mai intreba si el ce mai face, iar din cand in cand il mai provoaca la cate o alergatura dupa bila din staniol. Daca I-ati vedea! Hahaha! Ce tumbe fac caraghiosii prin casa!

A venit si ziua in care a batut la usa. La usa aia unde trebuia sa raspunda … o doamna . Deh! Am uitat cum o cheama, ce vrei?! Daca ai fi si tu la fel ca mine de mic n-ai mai comenta atat. Numai ca nu a raspuns doamna. Era un servitor care i-a zis ca nu-l primeste, ca doamna e ocupata si ca sa mai incerce peste cativa ani. Ca daca tot traieste cu speranta, n-are rost acum sa onoreze invitatia la ceai regretand ca o face.

Hai ca a venit acasa! Va pup si mai povestesc si altele! A! Pe mine ma cheama Ursulica! Asta ca sa stiti cine va mai povesteste si pe cine sa ascultati.

© Club Romantic 1997-2003, Toate drepturile rezervate