Soapte

Casuta cu povesti

Sfintele sarbatori

Bunicul

Me, myself and I

Pentru cei mici

Intr-un sertar

Despre lacrimi

Cateodata...
Sentimente

O zi de primavara

Penite inedite

Bunicul

Cu totii ii spuneau „bunicul”, de cand aparuse micuta. La inceput, nu-ti venea a crede ca-si merita apelativul, aratand tot bine, inalt, drept, elegant, profesand inca in invatamantul universitar. Cu anii, insa, semnele scurgerii timpului incepusera sa fie evidente, asa ca... bunicul era bunicul, si pentru fiica lui, si pentru ceilalti ai casei.

Cu pensia se obisnuise greu, era inca foarte activ, astfel incat isi mai prelungi vreo cativa ani cariera didactica, uimindu-i pe toti cu „priza” ce-o avea in randul studentilor, chiar daca acestia constituiau acum, dupa revolutie, o categorie aparte, foarte independenta si uneori chiar lipsita de respect sau disciplina. Dar „bunicul” era un tip glumet, in pofida vietii nu tocmai roze pentru el, si suficient de ancorat in realitate pentru a nu fi prins niciodata „pe picior gresit”.

Cand a simtit ca nu mai poate duce catedra, a acceptat ideea ca trebuie sa se retraga, mai ales ca putea inlocui timpul dedicat cursurilor cu activitatea in aer liber, robotind impreuna cu cea de-a doua sotie (prima murise tragic, demult, dar exista fiica), pe un mic teren in apropierea Bucurestiului. Acolo isi etala cunostintele si experienta de agronom, realizand din mai nimic tot felul de recolte surprinzatoare. In adancul sau, insa, parca nu prea avea elan, terenul acela era al sotiei actuale, mai degraba al fiicei acesteia, care n-avea niciodata timp sa mearga „la tara” decat poate pentru un gratar la iarba verde impreuna cu prietenii.

Pe fiica si nepoata lui le vedea saptamanal, in week-end. Vizitele bunicului devenisera un ritual, care uneori era acceptat cu bucurie, alteori, insa... fiica era nervoasa sau obosita, nepoata crescuse si petrecea cu el doar cateva minute, de complezenta, vazandu-si apoi de preocuparile specifice varstei. Dinspre el se revarsau valuri de dragoste catre urmasele sale, acestea fiind insa rareori receptive la semnalele discrete ce le percepeau ca pe ceva firesc.

Se stia: venea, intotdeauna cu o floare de sezon. Se instala pe fotoliul sau favorit, aproape imediat intinzand mana dupa pachetul de tigari de pe masa. Nu avea voie sa fumeze, dar o data pe saptamana, ce Dumnezeu... Ochii fugeau rapid spre bar. Stia ca mereu se gasea acolo un paharel de ceva bun pentru el. Careva din casa „facea onorurile”, si atmosfera se crea deja. Langa el, aseza invariabil o borseta ponosita, in total contrast cu tinuta bine pusa la punct, chiar daca niste urme de uzura se intrezareau pentru un ochi competent. Dar borseta asta antica nu-l parasea de ceva timp, desi fiica sa ii luase cel putin alte trei, care mai de care mai atragatoare, cu calculator, cu pix, cu spatiu de celular, ca folosea si asa ceva, cu toate ca prinsese greu modul de utilizare al „cutiutei la purtator”.

Dupa 2-3 paharute, ca nici alcool nu consuma acasa, sotia fiind un adevarat Cerber, taindu-i orice mica placere vinovata, ca nu cumva sa se imbolnaveasca, limba se dezlega. Isi aprecia intotdeauna fiica, privind-o cu un ochi critic: „Mai tatutule, te-ai ingrasat... Dar la oboseala ta... Oricum, macar la coafor du-te!” Rotea privirea si sesiza cum nepoata subtiliza la randul ei o tigara din pachet. „Mai, copile, mai, e prea devreme, si maica-ta a fumat timpuriu, de la 18 ani, dar ea a fost necajita, maica-sa a zacut mult si a lasat-o taman in bacalaureat, tu n-ai nici 17 ani, si care ti-or fi, ma rog, necazurile?” Fata pleca rusinata de fiecare data, dar nu renunta la meteahna.

Venea vremea bilantului saptamanal. Ce au facut „fetele”? Cum e cu serviciul? Dar cu liceul? „V-am adus horoscopul din Magazinul, ca asta e cel mai veridic, dupa mine...”s.a.m.d.

In ultimul timp, cam de cand se echipase cu jerpelitura de borseta, care fusese cadou de ziua lui din partea primei sotii, discutiile gravitau spre neintelegerile dintre el si actuala. Casatoria se legase dupa 2 ani de vaduvie, fiica-sa era studenta si nu prea stia cum sa tina casa, si fusese de acord cu casatoria lui. Relatia speciala care-i lega il determinase sa-i prezinte rand pe rand fiicei potentialele pretendente; ea nu se amestecase atunci prea mult, si fusese ferm de acord cu o doamna bine, profesoara de istorie, care avea la randul ei o fiica, tot studenta. Numai ca, odata instalata in casa, mama de-a doua se dovedi a fi chiar vitrega, asa ca fiica se grabi sa se marite, cam timpuriu, ce-i drept, si sa plece de-acolo. Ei, povestea deja era colbuita, dar... anii trecusera in tropot zorit, fara a se accentua prea mult din partea niciunuia asupra racelii dintre tata si fiica. Ea era la casa ei, isi vedea de copil, iar tatal parea multumit in lumea lui. Relatiile devenisera „de convenienta”, chiar daca dragostea ce si-o purtau unul altuia, amplificata si de venirea pe lume a nepotelei, era aceeasi. In paralel, sora vitrega avea si ea o fetita, pe care, culmea, o crestea mai mult...”bunicul”.

Acum, insa, cand bunicul incepuse sa-si faca bilantul, plangerile devenisera ceva frecvent, si cine sa i le asculte decat fiica, care-l tempera mereu: ”Dom’ne, sunteti oameni batrani, terminati cu prostiile, cine a mai auzit de divort la 70 si ceva de ani?” Paharelele se inmulteau de la saptamana la saptamana, pensia de profesor universitar era o mizerie, cealalta pensie (a sotiei) zbura spre fiica ei, si tot asa.

Pana intr-o Duminica de primavara, de Florii, in care mama si fiica, bine-dispuse de vremea splendida cu flori in copaci si verde crud de iarba, asezate comod una langa alta, se napustira mai mult in gluma asupra lui, scuturandu-i borseta de acum 20 de ani. „Bine, bunicule, cum poti umbla cu jaful asta? N-ai atatea noi?”
Dinspre bunic... tacere.

Puse apoi jos paharul cu coniac, si cu miscari blande, mangaie „relicva”, dupa care mesteri ceva la sistemul extrem de invechit de deschidere. Din borseta iesi la iveala un caiet ferfenitit, dictando, care oricum n-ar fi incaput in celelalte, si un plic. Scoase din plic, rand pe rand, fotografii ingalbenite, apoi alb-negru, apoi color... toate cu prima sotie, cu fiica si apoi cu nepoata. Fotografii pe care fiica le uitase sau nici nu le vazuse, in care crampeie din copilaria ei prindeau contur. Cu uimire, se aplecara asupra lor. „Bine, bunicule, dar celelalte? Cu "maitza"?” (asta era sotia de-acum). „Si in caietul ala, sau ce-o fi, ce ai?” Mut, bunicul deschise caietul care abia isi mai tinea filele. Erau poezii si texte de scrisori, toate „pentru Dorina”. Dorina fusese cea care plecase dintre ei candva, acea bunica pe care nepoata nu apucase s-o cunoasca.

„Aici e viata mea. Fericirea mea. Ce a urmat... Sunteti voi. Atat.”
Candela, aprinsa de femeie in fiecare Duminica, palpaia usor in Duminica Floriilor, si o boare ca o mangaiere pluti asupra celor trei fiinte, adunate in jurul unei masute acum sacre, pe care erau imprastiate fotografii din care zambetul de demult al unei femei brunete lumina incaperea.

Antoaneta (Toni) Constantin

© Club Romantic 1997-2004, Toate drepturile rezervate