Primavara târzie

Acum câteva minute am realizat
Ca azi nu mai pot sa scriu un rând
Fiindca penita brusc mi-a dilatat
Cerul, spatii între litere aruncând
Noaptea de primavara s-a deschis
Deasupra sufletului meu adormit
Printre paginile rasfoite în graba, în vis
O simfonie de îngeri s-a prabusit
Adunând spartele cioburi din pagina
Sfâsiata de mugurii noi ce pleznesc
Laolalta cu vântul, lasându-ma în paragina...
Sfarâm turturii sub care ma trezesc
Pierduta , cotrobaind printre planete
Ma citesc singura, printre fire de iarba
Razvratindu-mi cenusa iernii din plete
Numar aripile de cocostârc fara graba
Ce strabat goliciunile dintre zi si seara
Ma ajunge o febra de sentimente cotropite
Din suferinta ce precede rastignirea tuturor
Am prima experienta cu litere prabusite
Rasuflarea primaverii care trece în zbor
Ma arunca la o propozitie de pietre
Mâinile mele îsi parasesc rostul uscate
Se topesc gândurile într-o balta amara
Si transcriu febrile silabele amestecate
Fonetica trupului de dinaintea Învierii
Se amesteca cu clopotele inimii ametite
În prima noapte din primavara de ieri.

Monica Danila (Rosebud)

Din nesfarsirea noptii

“Asculta!
In dimineata aceasta,
neobservata, abrutizanta
ca oricare alta, glasul cocosilor
rasuna la fel de frumos
ca oricand.”

doar tie iti mai trec prin minte
cuvintele acelea spuse cu atata tristete,
cu atata durere,
cu atata resemnare:
“ Inainte de a canta cocosul te vei lepada
de Mine de trei ori.”
spre implinirea poruncii
si a spuselor din vechime
la acel inceput de lume –
si de atunci
cate dimineti mincinoase,
cate lepadari neurmate de lacrimi,
cate neobservate tradari ale tale,
ale lui – ale unei intregi lumi nechibzuite
pline de spaimele unei singure nopti
ce dainuie in fiecare suflet
risipindu-si umbrele
peste diminetile noastre fara de leac
neobservate – abrutizante ca oricare alte
dimineti in care ne trezim buimaciti,
scaldati in sudoarea spaimei,
sau in lanceda nepasare –
o zi incepe ca oricare alta
cu glasul cocosilor
ce rasuna frumos
anuntand rasaritul,
pentru unii cu zvon de arginti,
pentru altii cu arsura lacrimei.
Asculta! – pasii Lui se aud iar,
venind din noaptea lepadarii,
palmele Lui insangerate inca
ne mangaie sufletele cu atata resemnare,
cu atata durere, cu atata tristete
ca in prima dimineata a lumii.
Asculta glasul cocosilor ce rasuna la fel
de frumos ca oricand! Asculta!

Livia Popa (heidi)

Un simplu multumesc

O aparitie in cale-mi
mi-opreste drumul calm
si ma arunca-n chinul dulce
al dragostei tremuratoare;
evoca tu trecutul crud
fereste-te doar bine
de amintirea dulce-a mea
ce chinuie cuntinuu;
si intreaba-ti gandul tau
de vrea ca inima sa planga
sau sa traiasca din cenusa
si sa iubeasca iar un dor trecut.

Cum arata dragostea noastra?
culoarea sufletului tau
incanta ochiul inimii mele;
culoarea dragostei mele
are mirosul florilor de tei;
culoarea glasului iubit
imi maigaie auzul lent
atingirea privirii calde;
desfata prin finete.

Sparge-mi iluzia vietii
si fura-mi visurile dulci
taie-mi elanul tristetii
si oglindeste-mi inima
cruta-mi visul de-o viata
nu-mi lua speranta
chiar de e gheata
topeste-mi gandul
omoara-mi suflul
lasa-mi doar visul
caci e doar unul

Lume-intreaga de-as vedea
alt chip mai vesel n-as vedea
o viata-n dar de as avea
tie ti-as inchina-o

strigatul aspira la-naltari
spre ingerii cazuti din nori
si noaptea, gheata privirii
ii incetineste drumul iubirii.

Cleopatra Popoaca

Nocturna

Cu o aripa rupta trupu-mi vei frânge
Pe trupul meu vei scrie cu sânge
Lumina din mine-o vei stinge.

Din adâncuri voi razbi iar la tine
Tu esti sageata din mine
Durerea ce trupul meu gol vrea sa ti-o aline.

Pe cerul întunecat voi scrie cu stele
Atunci când trupul meu va scânteia ca si ele
Îti voi sapa în piele toate dorintele mele.

Andreea (Dunkel Geist)

Parfumul nesfarsitelor clipe

Lunecare de stele, de apa
peste visele mele verzi si albastre
furate din cornul de argint al lunii,
lunecare de foc din ochii aprinsi
de clipa jertfita-n nefiinta clipei,
fuioare de ape, de cer, de stele
prin zabrele de gene,
rupte umbre de adanci linisti
din paduri nesfarsite se surpa,”
somnul – a cotropit trupul tau
ostenit de atata veghere –
aluneci acum in acea lume
ce-ti fura zi de zi si noapte de noapte
fiinta fragila a clipei –
umbre se rup lasand loc luminii sa se adape
cu adancul ochilor tai
strajuiti de paduri nesfarsite
prin care se strecoara lunecari de stele –
o zbatere de pleoape
ca un surd falfait de obosite aripi
genele-ti strang izvorul albastru al lacrimii-
ai furat ultimul vis
din cornul de argint al lunii,
suie spre cer fuioare de soapte
si licarul uitatului foc peste
care tasnesc in halucinantul lor dans
ielele cu plete de aur despletite.
Precum vantul furtunilor ce topesc
cararile visului –
ratacesti prin aceasta clipa
dilatata de un foc nevazut,
ratacesti pe maluri de ape –
adanci linisti se revarsa
in sufletul tau –
somnul te-a cotropit,
iar din undele visului
se inalta spre tine, acum,
lujer subtire ca o lunecare de ape
si de stele, crinul de argint
al lunii ce te-mbata
cu parfumul greu
al nesfarsitelor clipe –
prin zabrele de gene zaresti
intinderea siderala a marilor visului
ce isi surpa neincetat
valurile clipelor.

Livia Popa (Heidi)

Intuneric si speranta

Când m-am desprins din înaltimile albastre
Si ploaia pasul meu l-a sters
E atât de cruda iar durerea noastra
Si zbuciumul nascut din vis
Ecoul trist în inima se zbate
Si am cazut din nou mult prea departe
Cu aripile sfâsiate
E atât de cruda iar tacerea noastra
Si as vrea sa ma întorc în vis
Nelinistea nu îmi da pace
Lacrimi în pieptul meu s-au strâns
Atunci când împrejur umbrele zboara
Î ntunericul rasare-n gând
Si-nchin o ruga spre pamânt
E atât de cruda iar speranta noastra
Pe umeri fulgi reci iar au nins
Si sufletul mi se îngheata
Mi-e teama
De unde vine acest freamat?
Ma zbat într-o ultima îmbratisare
Întuneric, speranta si visare
Durerea îmi este mereu aproape
În visul meu sunt numai soapte
E atât de cruda iar tristetea noastra
Nu e început dar nici sfârsit
Si inima mi s-a oprit.
E dulce chin, e dulce noapte
Si curge de-o eternitate.
Se va opri vreodata?
Raspunsul sta scris
Pe aripi de vânt
Speranta în gând,
Întuneric, pamânt
Si ascund
Tot ce simt în pamânt
E atât de cruda iar puterea noastra
Se naste împreuna cu un vis
Se împleteste cu durere
Si se topeste-n întuneric.
Pâna si îngerii ce au cazut
În lacrimi salvarea si-au stiut
Tristete - izvor mult prea tacut
Se sparge în asprimile unui abis
E atât de cruda iar durerea noastra
Si zbuciumul nascut din vis.

Andreea (Dunkel Geist)