Soapte
Casuta
cu povesti
Sfintele
sarbatori
Bunicul
Me,
myself and I
Pentru
cei mici
Intr-un
sertar
Despre
lacrimi
Cateodata...
Sentimente
O
zi de primavara
Penite
inedite
Piticii
Nu intelesesem eu prea bine, mica fiind, de ce
bunica inflorea primavara la ferestre in muguri de cais si in parfum
de zambile, nu intelegeam
insa eram fericita sa mai regasesc ascunsa printre ierburile salbaticite
de langa iaz amintirea mainilor ei aspre.
Sa nu credeti ca aceasta nu e o poveste obisnuita, ori ca o sa va povestesc cine stie ce din copilaria mea... Ei bine, nu! E numai o poveste cu pitici, poveste ce am descoperit-o pe o frunza de brusture in apropierea acelui iaz!
Imparatia piticilor se intindea dincolo de iazul verde, ba chiar cobora pana intr-un loc unde se zvonea ca se simte rasuflarea pamantului. Hmmm, pesemne trebuia totusi ca cineva sa aiba grija si de dantura pamantului! Bineanteles, caci pamantul era si este prea ocupat sa tina toate apele in matca si padurile la locul lor. Ba uneori isi mai scarpina ceafa sau isi intindea spatele si atunci era prapad, se surpau rapele, se distrugeau gospodarii si cate rele erau... Nici nu vrem sa ne amintim acum, pentru ca nu despre dumnealui e vorba, ci despre pitici.
Aveau piticii acestia casutele ascunse in copaci, ba mai mult, spun unii ca numai intr-un anumit copac ar fi trait, caci numai acela avea obloane pentru pamanteni (as zice ca nu chiar pentru toti din moment ce povestea a ajuns la noi).
Bine, bine, unii chiar pot sa ajunga la el, insa doar atunci cand luna isi strecoara degetele stravezii printre faldurile perdelei si cand ochii ii urmaresc umbrele desenate pe perete din ce in ce mai greoi. Parca zidurile dispar lasand in loc trunchiuri de copaci, unele rasucite ca dupa o joaca cu vantul, altele plecate cautand printre firele de iarba fire de nisip iar altele tafnoase si intinzand bratele spre cer, capcana pentru norii ce s-ar incumeta sa coboare spre poalele muntelui.
Si printre
toate astea un stejar isi intinde bratele noduroase ca intr-o imbratisare
sa protejeze intreaga padure. Fusese primul copac al padurii,
anii il argintasera, frunzele capatau straluciri de pietre pretioase
sub bataia lunii. Aici, cand vin zorii se aud clinchete si o foiala
de nedescris ii insufleteste ramurile sale groase.
Da, acesta este salasul piticilor, stejarul .
Intre radacini, gradinite pline cu flori si legume isi intind lujerii cu voiosie. Clopoteii strajuiesc o scara din crengi de alun ce urca catre zeci de casute de pe crengile stejarului. Caldaruse pline de gratie isi clatina capsoarele pline de roua, florile albe si rosii ale Degetelului strajuiesc ferestrele si un covor moale de muschi formeaza o cararuie mititica ce se pierdea printre trestii si papuris.
Cand vantul le leagana tulpinile subtiri, lacul tremura a ras purtand sclipiri jucause catre aripile stravezii ale libelulelor. Seara toti piticii se strang pe bancute sau pe crengi leganandu-si piciorusele in aer si asculta sporovaiala broscutelor.
Cam asa este la pitici, ba de cei care traiau langa mare auzisem ca au grija chiar si de caluti de mare, bineanteles, caluti de mare pitici. Doar ca de la un timp se cam asternuse plictiseala in taramul lor, va puteti inchipui asa ceva? Pitici plictisiti?
Sa nu mai cante ei in timp ce isi pregatesc uneltele? Diminetile sa fie tacute? Ba chiar sa le impuna broscutelor orar de liniste, adica dupa ce luna se iveste doar un ceas sa mai poata canta dumnealor? Ca nu mai purtau cu roabele rasaduri de toporasi, spanz, argintica, clopotei sau de stanjenei pitici pe care sa ii raspandeasca peste tot?
Sau toamna cine sa mai alerge cu plasa de prins fluturi dupa frunze pe care sa le coloreze in timpul iernii si sa le dea drumul primavara chiar sub forma de fluturi? Se pare ca ar fi fost si cam suferinzi, tot mai palizi si cu barbile lungi, neangrijite! Nici de gradini nu ar mai fi avut grija! Nu se mai stie cine ar fi venit cu ideea de a porni in cautarea taramului curcubeului...
Nu-i asa ca nu va vine a crede?
Uite ca m-ati prins cu ditamai minciuna gogonata, ca piticii sunt mereu harnicuti si vioi, nu stau locului deloc. Ce e insa adevarat e ca Tichiuta chiar pornise in cautarea curcubeului, sa vada de unde porneste si sa gaseasca ceva ce se pare ca nu gasise niciunde...oare stia el ce cauta? Dar sa vedem ce a facut....
Pentru aceasta calatorie lunga piticul avea nevoie de cipici, tichie si traistuta, asa ca timp de o luna nu mai cobora nici in mine, nici prin scorburi nu mai cauta bucatele de rasina, tot ce facea era sa coasa continuu din petecute tot felul de hainute si ce credea el ca ii mai trebuie in calatorie.
Incepuse sa cutreiere lumea si se departa tot mai mult de casuta lui crezand ca in imparatia de la piciorul curcubeului va gasi tot ce isi doreste.
Credem ca a umblat multisor, pana cand cipicii i s-au
tocit si traistuta i s-a rupt, cert e ca intr-o zi adormi la umbra unui
fragut.
Mirosul
florilor ii aducea aminte de ceva, ceva de care ii era tare dor...
obosise insa tare, nu isi mai putea tine pleoapele deschise... Adormi...
Nici macar
nu simti ploaia ce alinta totul cu rasuflarea ei mirosind a pamant
racorit si a iarba.
Ploaia fugi in cateva minute, atrasa de alt colt de padure, rautacioasa , gata sa strice frezurile aranjate ale copacilor si sa le ingreunele miile de frunze-pleoape cu picaturile ei de veselie... da, caci era o ploaie vesela, si nitel cam rautacioasa, asa cum sunt mereu ploile de vara.
Tichiuta dormea, si tot dormea... cine l-ar fi privit ar fi zis ca din el izvora curcubeul...
Cand se trezi chiar in fata lui se inalta stejarul, pe bratele lui marsaluiau zeci de pitici: " tichiutaaaaaaaaaaaaaaaa, te-ai intors acasaaaaa!!!!!"
Fu purtat in brate de prietenii lui si timid deschise usita casutei lui... covorul din petale de argintica stralucea, perdelutele falfaiau, totul era asa cum lasase. Era din nou acasa.
Iar despre aventurile lui Tichiuta... Ei bine, in urmatoarele povesti va voi spune pe unde a trecut si cati prieteni si-a facut...
Tina (Bulina)
NR: Desenele apartin autoarei
© Club Romantic 1997-2004, Toate
drepturile rezervate