Soapte
Casuta
cu povesti
Sfintele
sarbatori
Bunicul
Me,
myself and I
Pentru
cei mici
Intr-un
sertar
Despre
lacrimi
Cateodata...
Sentimente
O
zi de primavara
Penite
inedite
O zi de primavara
Dupa o saptamana de cosmar, duminica dimineata am ajuns
la biserica. Chiar daca slujba era pe terminate, m-am simtit bine cand
m-am intors acasa, astfel incat am luat decizia eroica sa o scot pe Breta
la plimbare.
Cum cine este Breta? Breta este un brac german care tocmai a implinit un an si pe care Dumenezeu mi l-a scos in cale a doua zi de Paste a anului 2003 – pur si simplu imi place sa cred ca intalnirea noastra a fost mai mult decat o coincidenta, deoarece asa cum bine spune un prieten, coincidentele sunt acele lucruri in care Divinitatii ii place sa ramana anonima.
Pe la ora 3 am pornit in pas vioi catre sala sporturilor unde am ajuns dupa aproximativ 45 de minute de mers-adulmecat?
Odata ajunse la sala am lasat-o pe Breta sa zburde libera prin padure. Bucuria ei! Nu cred ca a ramas centimetru patrat de teren neadulmecat, necercetat si necartografiat.
Lacul artificial era gol asa incat mi-a venit ideea sa alerg prin mijlocul bazinului. Eram teribil de incantata, dar si curioasa sa vad ce reactie va avea Breta. Ardeam de nerabdare sa vad daca ma cauta sau nu.
Hi, hii, hiii, hiiiiiii!!!!!!!!! Draga de ea, de fiecare data ajungea inaintea mea exact in locul in care imi propuneam sa alerg!!! Dupa vreo cateva ture de alergat la intamplare de colo colo cu schimbari de ritm si directie m-am oprit si nu mica mi-a fost mirarea cand i-am vazut chipul radiind de fericire; fericire adevarata, simpla, nemimata si neconditionata. Fericirea ei de a fii. As fi vrut sa strig in gura mare: „uite lumeeeee, asa arata fericireaaaaa!!!”
Am privit in jurul meu cu atentie, ca si cand m-as fi trezit dintr-un somn luung, luuuuuung si as fi descoperit pentru prima data lumea in care traiesc. Aproape ca am avut un soc.
Dintre toate sufletele care umpleau parcul, doar copiii si cateiii scosi la plimbare radiau fericire in jurul lor.
Adultii parca erau .... poluati; grijile, disperarea, blamarea, intr-un
cuvant lehamitea de a mai fii, asta radiem noi in jurul nostru si toate
acestea se strang ca un nor in jurul propriei fiinte.
Grupuri, grupuri de nori si norisori se plimbau prin parc, inconjurate
de mici raze de lumina diafana care sareau, zburdau si chiuiau cat
puteau de tare.
Atunci mi-a venit o idee nastrusnica: sa ma ascund asa, ca la v-ati ascunse-lea, stiti voi cum... ardeam de nerabdare sa aflu daca Breta stia ca exist in parcul acela.
Am alergat tiptil, tiptil dupa un copac gros si chiar ca am explodat de fericire cand am constat ca Breta ma astepta deja in fata copacului, fataindu-si fericita coada. Habar nu am cum a ajuns acolo inaintea mea, dar nu-i pot uita „zambetul” si privirea ei calda si sincera care ma mustra strengareste cu o ureche peste ochi si cealalta aruncata neglijent pe spate: „heheheiiiiii, potaie mica ce esti, chiar credeai ca nu stiu ce vrei de la mine???????????”.
Nu m-am putut abtine din ras.
Am privit din nou in jurul meu. Aceeasi nori in palcuri, palcuri hoinareau aiurea prin parc...
Dintr-odata am simtit tristetea apasatoare a vietii noastre de zi cu zi si m-am gandit: „ce cumplit este sa nu poti fii fericit nici macar cat un catel”!!!
Dupa o duminica minunata, inundata de soarele primaverii,
luni a plout.
Instantaneu un gand mi-a strafulgerat mintea inca plina de amintirile
din dupa amiaza precedenta: „poate ploaia sa spele norii emanati de fiinta noastra?”
Valentina Nicolae
© Club Romantic 1997-2004, Toate
drepturile rezervate