Editorial | Cultural | Reportaj | Cotidian | Club Romantic | Divertisment | Redactia & Arhiva

 


O vara fierbinte

Jurnalul unui emigrant

Cetatea Rasnov

Ultimul dans

Mini reportaj


Jurnalul unui emigrant

 

Ca de obicei Miron ne-a facut o alta excursie surpriza! Hai sa le iau pe rand pana nu uit. Am plecat de acasa relativ in timp, adica dupa o ora, fata de ora stabilita initial. Drumul a fost liber, avantajul calatoriilor din timpul saptaminii:). Pentru prima data am continuat pe drumul 400 (adica spre Nord) dupa intersectia cu 11 (spre Algonquin, unde am fost si in iarna). La aparitia noului peisaj, in masina s-a facut liniste si fiecare se grabea din cand in cand sa mai arate cate un lac sau un podis mai deosebit.

Dupa o calatorie de 250km, am ajuns in apropierea cabanei, bine ascunsa prin padure, la capatul unui drum cu pante si curbe in varf de ac. Am oprit sa cautam "perpedes" numarul casei prin padure si ne trezim ca incepe sa curga antigel din masina. Ne sucim, ne invartim in jurul ei, incep sa ma uit in jur la alte case in caz de... sa putem suna CAA (ACR-ul canadian), desigur ca noi nu mai aveam de mult timp semnal la celular. Nu termin eu bine gandul si vine doamna de la cabana de alaturi cu o masinuta ca aceea utilizata pe terenurile de golf si ne intreaba daca avem nevoie de ajutor. Ii explic ca situatia aste sub control si pleaca, mi-am facut socoteala ca daca se ingroasa gluma, am unde apela.

Gasim cabana printre brazi si cand ajungem in capatul drumului spre cabana mi se opreste inima. Era asa de abrupta panta si se termina la 10 metri de lac (care am fost avertizata ca este adanc inca de la mal), Antigelul a fost spre maximul si se pare ca la drumul lung de pe autosatrada apoi mersul pas-pas, prin pante, rampe si curbe sa supraincalzit. Alta explicatie mai desteapta nu avem pentru ca urmatoarele sute de km. Nu s-a mai intamplat nimic.

In fine, ajungem la cabana unde ne asteptau proprietarii, ne-au prezentat casa si ni s-a atras atentia sa nu tragem apa cand este galbena. Ei bine, asta a fost teroarea urmatoarelor zile, cum sa ne obisnuim sa nu tragem apa cand toata viata am avut grija de inversul. Miron a fost responsabilul sa strage dupa fiecare care a luat directia: Nu trage apa, pune hartia in cos! Ajunsi acasa am ezitat, deja nu mai stiam ce si cum. David a fugit spre apa si sa auzit un ragnet dupa el: Nu te du’ la apa! Este adanca! Am inceput sa ma gindesc: ce naiba caut eu aici?

Am luat masa de seara pe terasa si apoi ne-am petrecut timpul pe docul de pe malul lacului. Am privit stelele si ne-am bucurat de luminitele de pe malul lacului. Se pare ca am fost inspirati pentru ca a doua zi a trecut un nene cu barca si la intrebat pe Miron daca a vazut ursul care a trecut pe la ei mai de dimineata si i-a speriat nevasta, sa tinem copilul pe langa noi.

Asa ca ne-a cam trecut cheful de romantism pe malul lacului, bine ca am apucat sa vedem macar minunatia stelelor in prima seara. Noaptea, ne face o vizita si un raton care simte miscare si vine neinvitat pana la usa sa bata, poate, poate se alege cu masa de seara.

A doua zi David mi-a dat scularea si am iesit cu el pe doc sa "pescuiasca" cu o sita pe care seara a luat-o apa. Am facut si cateva poze. Bineinteles ca a facut si el, eu cu sufletul la gura asteptam sa vad camera in apa si pe mine spinzurata de pomul cel mai apropiat. Dar cum puteam sa-i spun "nu" cand copilul vroia sa-mi imortalizeze mutra?

Era suparat ca este prea liniste si nu stia ce sa faca cu ea. Ca la comanda, au inceput sa treaca barci cu motor, se auzea in zare trenul si masinile gunoierilor. Dupa ce s-au trezit si ceilalti am facut planul de bataie. Am hotarat sa mergem sa vizitam orasul Parry Sound, cu prima oprire la plaja ca sa se joace copilul in apa. Plaja draguta, cu nisip si apa pana la genunchi, nu era nimeni pe acolo si noi am stat in banca cu ochii pe David care se balacea in apa si culegea pietre. Deodata a aparut o femeie cu doi caini, veseli nevoie mare, care de-o data ii vad ca se indreapta glont spre fundul care iesea din apa al lui David. Am inceput sa merg spre apa, cu miinile tinandu-ma de burta, sa strig cit ma tineau rarunchii in engleza ca poate ma intelegeau si cainii, spre David sa nu se miste, dar nu ma auzea ca sta cu capul in apa. Cred ca gandul meu a fost mai puternic decat glasul, pentru ca numai ce-l vad ca se ridica si nu face nici o miscare iar animalele isi vad de joaca lor in alta directie. Abia dupa faza asta stapana se hotaraste sa le puna in lesa, iar mie mi-a luat ceva timp sa-mi adun burtile si sa pun la loc bataile inimii. Intre timp, vad ca se indreapta spre noi o armata de nori negrii si dau adunarea ca sa nu ne apuce rapaiala prea departe de vagauna noastra. Desigur ca mama si Miron imi explicau: Stai linistita! Aia nu sunt nori de ploaie! Totusi ne punem in miscare si ajungem in port, si de acolo, direct spre centru. Un orasel mic, cochet, curat si vesnica intrebare care ne-am tot pus-o :Oare unde or lucra oamenii astia?

Orasul ca orasul, dar am gasit un magazin si preturi mai ieftine ca pe la noi, asa ca nu ne-am lasat pana nu am umplut si frigiderul de la cabana. Interesant a fost ca in magazin se cam uitau lung la noi, m-am uitat si eu mai atenta la ei si am vazut numai mutre de canadieni, canadieni emigranti mai vechi. Noi o trageam inainte cu romaneasca noastra, ca doara mama era sefa la cumparaturi... A gasit niste ciorapi pe care a hotarat ea ca neaparat trebuie sa-i cumparam ca doar iarna este dupa colt. A luat vreo 18 perechi ca sa ne ajunga.

Ajungem totusi inainte de ploaie la cabana si ma reped direct la gratar. Am fript tot ce se putea frige si asa porumb copt ca acolo nici ca-mi amintesc sa mai fi mincat. Nu ne ridicam noi bine de la masa si incepe afara tot tam-tamul ceresc. Tunete de se cutremura cabana, fulgere si rapaiala corespunzatoare. Mama isi face cruce, David uita sa puna hartia in cosul din wc, Miron uita de masina (o ia apa, nu o ia apa) si fuge sa pescuiasca hartia ca sa nu se infunde tancul. Se linisteste furtuna, se linisteste toata lumea si facem planul pe a doua zi.

A doua zi ma trezesc eu prima, cu salele amortite de la saltea si ma gandesc sa pregatesc un mic dejun surpriza. Nu apuc sa-mi pun planul in aplicare ca painea prajita se arde in prajitor si porneste alarma de incendiu. Ies cu totii ametiti de somn si cu aceiasi intrebare pe buze: Ce este asta? Eu cu prosopul in mana faceam vant alarmei si le explic senina: Mic dejun surpriza! David ma roaga sa-l trezesc de aici inainte fara alarma, ca el se va bucura la fel de mult de orice prepar eu.

Excursia surpriza a fost la vreo 200km. spre Nord, la Killarney, ca sa mancam peste si cartofi prajiti. Cand am ajuns la restaurantul de "renume international", am ras in hohote. Am comandat repede, repede pestele si am sarit in masina ca era un vant de ne seca la inima. Recunosc, pestele a fost foarte bun si fara oase, David a dat de mancare si banchetei peste cu sos, Miron si-a reamintit ca este in vacanta, mai ales dupa ce mama si-a dat toata silinta sa curete bancheta, asa ca pestele ne-a mai si tihnit, pana la urma. Desi cam ametita de oboseala, iar gratar, de data asta tot cu ochii dupa ursi, ratonii si alte eventuale animale, stelele au trecut nebagate in seama.

In fine, ultima zi. Strangem totul in viteza si Miron mai verifica pe la masina. Mama de-o data imi spune: Uita-te pe geam! Cind ma uit: Ursul! Deschid usa si-i spun lui Miron: Urca-te in masina si inchide usa! El se uita la mine ca la nebuni si nu intelege ce vreau de la el. Cand intoarce capul si da cu ochii de urs dispare in masina si se albeste. Ursul in schimb trece nepasator pe langa si dispare in tufisuri.
Aruncam bagajele in masina si mama isi aminteste ca ii trebuie ceva araci pentru rosii, o ia binisor prin paduricea din jur si cauta araci cu David dupa ea. Noroc ca Miron a urcat dambul cu masina si ne-am imbarcat ca sa o pornim spre casa.


Cu drag, Iuliana Barhad


 


© Club Romantic 1997-2003, Toate drepturile rezervate