Individualitatea, o cale abrupta?

Se spune ca extremele se ating. Unde? La infinit sau in punctul zero? ‘Corectitudinea politica’ nu tinde, oare, sa atinga trasaturile conservatorismului? Incercand sa promoveze diversitatea, in ce masura limiteaza ea dreptul la exprimare libera? Se pare ca tendinta este de a accepta numai o diversitate de opinii ‘pozitive’. Exprimarea unei pareri negative tinde sa fie ingradita. John Stuart Mill afirma ca ‘nimeni nu pretinde ca actiunile ar trebui sa fie la fel de libere ca opiniile’. A disparut pe undeva, prin ceata, dreptul de a fi conservator.

Ati auzit vreodata pe cineva care sa vorbeasca in termeni pozitivi despre conformism? Totusi, nu stiu daca exista vreun nonconformist mai mult sau mai putin ‘recunoscut’ care sa vorbeasca o limba inventata de el. Se conformeaza si el definitiilor agreate de majoritate. Se pare insa ca, intrebarea sa subinteleasa, inaintea unei actiuni, este : ‘toti ceilalti fac acest lucru?’. Neconformism de dragul neconformismului in sine?

Un tip de noncoformist de respectat este, insa, cel care incearca sa-si pastreze, pe cat posibil, individualitatea intacta. Cel care se intreaba : ‘acest lucru are un efect pozitiv sau neutru pentru mine?’, alegand cat mai putine dintre actiunile care nu-i aduc satisfactie, insa de cele mai multe ori, nu alege calea cea mai usoara pentru a rezolva o problema, in timp ce majoritatea o face. E mai usor sa dai indiferent din umeri, zicand ca n-ai puterea sa schimbi nimic (nici macar propriul fel de a vedea lucrurile, daca e cazul), decat sa incerci sa construiesti ceva.

Cred ca ceea ce-i diferentiaza pe nonconformisti de conformisti este ceea ce vad in oglinda si anume, persoana care-si doresc sa fie sau nu, nelasandu-i pe altii sa aleaga in locul lor.

De cele mai multe ori, majoritatea nu intelege de ce o minoritate nu este incantata de deciziile sale. De unde vine aceasta uimire? Oare de la a evita sa-ti pui intrebari? Mill mai afirma, de asemenea, ca umanitatea n-a fost facuta pentru a ne conforma unul altuia, pentru ca in acest caz am fi avut ca unica insusire abilitatea de a imita. Si totusi? De ce ‘tirania majoritatii’ (Alexis de Toqueville) infiereaza orice iese din tipare? Ca daca am lua la bani marunti personajele sale componente, s-ar putea sa avem surpriza sa depistam frica de a se abate de la poteca. Practic, de multe ori, calea sanatoasa este cea e echilibrului, dar neatingand niciodata extremele, risti sa cazi in prapastia nimicului.

Mi-a placut o povestire a carei sursa nu o cunosc :

Un monarh i-a spus unui pustnic : ‘Vino cu mine si iti voi oferi putere.’

‘Am toata puterea pe care sunt stiu cum s-o folosesc’, raspunse pustnicul.

‘Vino’, zise regele, ‘iti voi da bogatie.’

‘Nu am dorinte pe care banii le pot indeplini’, spuse pustnicul.

‘Iti voi da onoare’, spuse monarhul.

‘Onoarea nu poate fi oferita, ea trebuie castigata’, a fost raspunsul pustnicului.

‘Vino’, spuse regele facand o ultima incercare, ‘si iti voi oferi fericire’.

‘Nu’, spuse omul solitudinii, ‘nu exista fericire in absenta libertatii, iar cel ce urmeaza (pe cineva sau ceva) nu poate fi liber’.

‘Dar vei avea si libertate’, spuse regele. ‘Atunci voi ramane unde sunt’, spuse batranul.

Iar toti curtenii regelui gandira ca pustnicul e nebun.

Ati simtit vreodata ca nu apartineti caii batatorite a majoritatii?

Cris Frasineanu