|
|
Despre Alex, fara arabescuri… "Oamenii deosebiti sunt ca vulturii :cu cat se ridica mai sus, cu atat sunt mai putin vizibili si sunt pedepsiti pentru maretia lor prin singuratate sufleteasca." Stendhal
N-am chef acum de arabescuri literare. Nu am chef sa-mi fie aprobate sau desfiintate sentimente sau amintiri. Dar nu am nici puterea de a le inabusi ecoul. Peste tot vibreaza emotia Craciunului ; unii (ca efect al acestei vibratii) scot sunete lungi si puternice (de clopot masiv) ; altii reusesc cate un clinchet discret (sau anemic ?) ; cativa scrijelesc cu unghia gheata ferestrei. Si, ma rog, eu ce sa cheama ca fac ? Eu as varsa o lacrima , dar nu se face. Si-apoi, parca si de tristete mi-e lehamite. Enough is enough. Se apropia Craciunul. Aveam 17 ani. Ca de obicei, "facusem" bradul cu cateva zile mai devreme. Intunericul camerei era rupt cu simetrie de lumini colorate, iar linistea – de cantece lente. Tineam in mana ultima scrisoare. Imi precizase ca era ultima si asa s-a dovedit. Pregatise si un trist cadou cu dubla semnificatie : de Sarbatori si de adio. Un ruj – pentru buzele pe care nu le atinsese decat in vis – si o mica floare. Pe care o am si acum, dupa atatia ani straini povestii noastre. Era sfarsitul gandurilor frumoase cu care-mi inseninase adolescenta framantata de clasice dileme. Gata cu poeziile, cu muzica, cu vorba buna… Ma intreb daca au astupat firida din zidul exterior al scolii – de fapt, mai degraba o gaura intr-o usa dosnica, de lemn. Acolo a fost, pentru o vreme, mail-boxul nostru. Apoi am inceput sa gasesc ravase direct in banca in care stateam la ore. Stia atatea despre mine, desi eu nu-i vorbisem niciodata… Invata in alt liceu, se invartea in alta lume, dar, totusi, …stia. Pentru mine era doar Alex, un baiat ceva mai mare, un tip sportiv care scria frumos si corect, din MF 3 . Pe colegele mele, carora le mai inmanase cate o scrisoare, le impresionase placut. Eu nu am avut prilejul sa-l ating, sa-l vad… Am atins doar lucruri trecute prin mainile lui, am respirat parfumul acelorasi flori, am schimbat tone de impresii, ganduri, dezamagiri si vise. Am dormit pe inocente perne separate, imaginand o lume comuna, cu impliniri idealiste. Un lucru, insa, umbrea frumusetea pe care o arunca in viata mea retrasa. De ce nu-mi aparea in cale ? ci doar calca pe urmele pasilor mei, jongland cu fractiuni de secunda diferenta. Odata mi-a spus – de fapt, scris – ca l-am privit in ochi asemeni "unui copil care-si cauta infrigurat bucatica de ciocolata". Dar nu m-a lasat sa ma infrupt. Doi ani de "uite nu-s", dar "te iubesc". Ani presarati cu Minulescu, Stendhal sau poeziile-i proprii. Sunt tentata sa strecor - printre vorbele mele – cuvintele lui de atunci, franturi de scrisori. Dar, la ce bun ?…sentimentele lui filtrate de suflete imbatranite la 30 de ani, acrite de vremuri mult prea deschise… ? Renunt. Din toata vraja eu, insa , ignorasem mesajul dintre randuri : tema lui ca nu cumva sa fie totul "o agonie prelungita a unui sfarsit nefericit si sumbru…" Cum sa fi banuit ?!… Acel Craciun a fost cel mai trist. Mi-a adus raspunsuri de mult cautate, dar …nebanuite. Franturi de explicatii tarzii imi lamureau misterul : incurabil, interventii medicale exorbitante, sanse minime…Mi se parea de prost gust. Ce-i asta ?!Glumeste cineva pe socoteala mea ?…Dar nu…Parea sfarsitul povestii si gata. Parintii mei au inventat o calatorie si m-au indeparat – geografic – de scena… La ceva timp dupa Sarbatori am simtit, cand dormeam, cum o mana calda imi cuprinde palma – o senzatie deosebit de clara, de reala. Mi s-a spus (interpretat) ca a fost un ramas bun… A trecut de atunci o vesnicie. Mi-am gasit alte impliniri, mult mai concrete. Dar nu pot renunta – nu am final pentru povestea asta. E doar o intrerupere in firul narativ. Fictiunea nu-si are rost, nu ma intereseaza. Asa ca am reflectat intr-o oglinda virtuala aceeasi poveste de-acum 12 ani, cu aceeasi lipsa de final. Caci nu pot socoti-ncheiere o strangere de mana, oricat de reala va fi fost. Nu vreau, n-am chef de drame, soap-operas sau lacrimi gratuite. Nu ma mai uit in gura lumii (imi spun in fiecare luni). Si, totusi, l-ati cunoscut, cumva (cine stie…?) pe Alex ?…. P.S. - Sper ca te tii de cuvant …. "voi fi mereu undeva langa tine, spre a te admira, spre a ma bucura sau a ma intrista o data cu tine si spre a-mi umle sufletul cu farmecul tau". Sau din decaderea in care m-afund nu te mai pot simti?
Lorena Stoica (Alsacia75) |
||
Soapte
