Jurnalul unui emigrant
Mi-au tot trecut pe sub ochi, in ultima vreme, articole in care unul si altul afirmau ca romanii din diaspora nu ar mai fi romani.
Inerent gandul ma dus spre radacini si ma gandeam ce ma defineste pe mine ca persoana. Oare ce as fi fost daca aveam alti parinti si alti bunici? Clar ca eram alta persoana!
In framantarea mea de-a afla raspuns la intrebarea ce sunt, mi-am dat seama ca nu pot fi altceva decat romanca. Cu actul de impamantenire semnat de Cuza, al bunicilor mei in mana, au inceput sa-mi defileze prin fata ochilor tataie in hainele lui negre tricotate de masina, cu nelipsita palarie de pe cap, mamaia rezervata ascuzandu-si complexul ca nu stie carte in tacere - Doamne dar si cand deschidea ea gura erau vorbe bine gandite si cantarite, cu putere de profet. Casa si curtea de la tara pe vremea cand erau pline de viata. Noi, nepotii, dadeam buluc la tara in primele zile de vacanta si fratii mamei veneau in vizita mai des. Stateam cu totii ori prin curte sub par sau iarna ne adunam in camaruta mica care tinea loc de bucatarie. Cei mari stateau la taifas, sticlele cu stropi pe ele, abia iesite din beci dezlegau limbile, jumarile de la porcul abia taiat sfaraiau in ceaun, mamaia scotea painea calda din cuptor si urmau placintele la rand.
Tataie! Il revad diminetile trebaluind prin curte cu zapada care parea fulg in miinile lui, il priveam la cei 6 ani ai mei cu fruntea lipita de geam. Cand ajungeam si noi, copiii afara, ne inhama cinii din curte la sanie si prefacandu-se ca le arata cainilor drumul, tragea el sania. Noi chicoteam, el zambea cu bunatate. Rebegiti de frig, uzi pana la piele parca ii aud glasul strigand la mamaia sa ne faca repede ceai. Serile, dupa ce termina sa pregateasca orataniile din curte pentru noapte, ne "aduna" doi pe o mana si doi pe cealalta si incepea sa ne spuna povesti. Am regasit dupa ani povestile lui in carti. Le-am citit cu sufletul la gura dar glasul din capul meu care le povestea era al lui. Spunea mereu: Am fost trei ani pe front, pana in Urali! Si atat. De-a lungul anilor il auzeam ca sa mai intalnit cu leatul lui. Cu tataie am mers prima data cu colindul pe strazile fara lumini ale satului, mergeam la lumina lunii pe care o reflecta zapada. Si-a luat un ciomag sa ne aparam de caini si am pornit-o din poarta in poarta unde era lumina aprinsa. Oamenii ne primeau cu drag si cu zambete pe fata. Eu imi primeam colaceii, nucile, merele sau covrigii in desaguta mea alba de in, pe care mi-o facuse mamaia. Tataie era mereu imbiat de gospodarul casei la un paharel de tuica sau vin fiert. Pe pragul casei inchinau pentru sanatate si belsug, apoi porneam mai departe. Atunci am aflat cat de iubit era tataie al meu de oamenii din sat. Am fost fericita, in nesiguranta varstei mele fragede, ca si celilalti il iubesc ca mine. Ne-am reintors in camaruta mica cu miros de gutui coapte. Am rasturnat in mijlocul patului desaguta si m-am uitat la mamaia cu inima dansand: "Mamaie, pe tataie il iubeste toata lumea, uita-te ce multe am primit!" Mamaia a zambit. Doamne, ce pretios era zambetul ei!
Amintirea sare peste ani. Tataie, cu tata, cu unchiul meu un fundul curtii, aproape de capitele cu fan se tot invarteau in jurul porcului. Fiecare stia mai bine cum trebuie taiat, "copt" ca soriciul sa iasa moale si bun. Tataie ia lasat sa-si vada de treaba, el a avut grija sa strige la mamaia sa ne trimita pe noi, copii, in curte. Am fugit repede si ne-am aliniat toti patru (eu cu verisorii mei). A trecut tataie cu strachina in care era singe de la porc si ne-a facut cite un semn in frunte ca sa fim grasi si sanatosi. O data iesiti afara, nu ne-au mai putut aduna in casa. Parintii ne strigau sa ne linistim, tataie: "Lasa-ti copiii sa se bucure!" Si a fost bucurie care o duc cu mine peste ani. Stia tataie ce stia! A inceput apoi supararea pe coada porcului apoi am trecut la basica, care trebuia umflata si uscata. A doua zi in zori ningea. Fulgi mari si multi, multi ca fulgii dintr-o perna. Tataie la datorie, in curte. Am luat o hartie si un creion si am scris prima poezie din viata mea. I-am citit-o. El ma mangiiat pe cap.
Las hartia de improprietarire sa-mi cada din mina. Intrebarea apasa din ce in ce mai greu: Oare eu ce mai sunt? Oare copiii mei ce vor simti ca sunt? Se mai apropie un Craciun, ma uit in jur si vad ca mi-am impodobit casa ca cei de pe aici. Le folosesc ormamentele dar nu le stiu semnificatia. Fredonez cu fiul meu cantecele de iarna canadiene si descopar ca nu mai stiu cantecele de iarna ale copilariei mele. Astept cu sufletul la gura grupul de romani care care vin cu colindul.
Ce as face oare daca m-as putea intoarce
cu 12 ani in urma si as sti ceea ce
stiu astazi?
Iuliana Barhad
© Club Romantic 1997-2004, Toate
drepturile rezervate