Un revelion prin muntii nostri
Era o iarna asa cum numai iernile copilariei pot fi. O iarna cu multa zapada si cu geruri crunte care ne inghetau mainile si picioarele cu tot cu manusi.
Eram in vacanta si cu toata gasca urma sa ne intalnim pentru a stabili locul in care sa intampinam Anul Nou asa cum se cuvine adica intr-un mod cu totul special. Cel putin asa credeam noi. Ne intalneam intr-un local ce aducea foarte tare a carciuma de mana a sasea si unde puneam la cale toate aventurile de care eram in stare.
Asa am hotarat noi ca in acel an vom merge in cabana Curmatura din masivul Piatra Craiului. Am pus cap la cap toate amanuntele si a ramas stabilit. Nu mai tin minte exact data la care am plecat, cert este ca am hotarat sa plecam cu trenul de doua noaptea, denumit de catre blatisti, foarte sugestiv, ’ Fantoma’.
Ne-am intalnit in gara pe la miezul noptii, venind cu ultimul tramvai, incarcati cu bagaje si chitari. Pana in clipa in care a venit trenul, ne-am binedispus cu vin si cantece. Cand a venit, nu aveai loc sa arunci un pai, multa lume si multa voie buna, ca doar plecam la munte.
Pana la Brasov am facut blatul, adica nu am platit nimic fugind de ‘nas’ prin tot trenul. Am coborat in Brasov destul de ametiti de atatea cantece si vin asteptand sa vina legatura spre Zarnesti. In cele din urma, dupa ce am inghetat rau de tot, a venit si trenul. Acesta era compus din cinci vagoane demne de cel mai respectabil muzeu. Arata ca in vremea colonizarii Americii. Adica banci din lemn fara compartimente, iar de caldura probabil ca nu se auzise vreodata pe acea ruta. Datorita frigului, ne trezisem si parca devenisem cu totii morocanosi.
Din Bucuresti plecasem in jur de 50, iar in Zarnesti am ajuns 8: Stalp (Khayam), Cris, Giani, Irina, Simona, Adi, Lia si eu, restul apucand pe alte carari spre alte cabane. Am pornit pe drumul forestier ce duce spre Prapastii, un defileu lung si ingust . Drumul pana la iesirea din Prapastii a fost ingrozitor, pentru ca eram incarcati cu rucsaci si chitari, insa greul abia acolo incepea.
La terminarea defileului incepea o potecuta ce urca destul de lin pana la cabana, dar noi am decis sa nu o luam pe acolo, drumul fiind prea banal pentru niste adevarati oameni ai muntilor cum ne consideram noi si ca urmare am cotit brusc la dreapta pe valea unui torent care nu mai prezenta nici un pericol in acea perioada a anului. Drumul se numea "Prin saritori" si in scurt timp aveam sa si aflam de ce se numea asa.
Primul obstacol l-am intalnit dupa numai 20 de minute de mers. Un bolovan de circa 3 metri ne bloca drumul. Dupa ce l-am studiat, am decis ca nu ne poate opri, asa ca am inceput excaladarea acestuia, urcand intai rucsacii si apoi fetele. Operetiunea ne-a luat cam o jumatate de ora si am continuat ascensiunea, pana ce un alt bolovan a aparut in calea noastra. Perspectiva nu era deloc simpla. In stanga aveam perete neted de stanca iar in dreapta perete surplombat fara sanse de catarare. Am decis sa atacam bolovanul pe partea stanga prin crapatura dintre el si stanca. Daca pastram manusile in maini nu aveam nici o sansa, iar fara manusi mainile inghetau instantaneu in contact cu stanca. In cele din urma dupa aproape o ora am reusit sa ajungem cu totii sus si dupa o scurta pauza am plecat mai departe. Emotiile si adrenalina ne dadeau aripi, dar usor ingrijoarea se infiripa in sufletele noastre pentru ca inserarea se lasa cu repeziciune, iar noi nu eram nici la jumatatea drumului. In clipa cand in fata noastra a aparut o stanca inalta de sase metri, iar peretii in laterale erau netezi ca in palma, am simtit cum inimile tuturor ingheata si am inteles de ce drumul se numea "Prin saritori" si banuiam ca era interzis iarna.
Am analizat situatia si concluzia generala a fost ca daca ne intorceam coboarea putea fi mai periculoasa decat urcarea, asa ca am decis sa incercam sa trecem. Am privit bine stanca si am descoperit pe partea dreapta un mic prag cam la trei metri inaltime, unde daca reuseam sa ne regrupam puteam sa reusim. Singura poblema era ca pragul nu era destul de lat pentru a incapea cu totii plus bagajele.
Am decis cu Stalp ca el sa se ocupe de cei ce urmau sa ajunga pe prag, iar eu sa incerc o ascensiune pe stanga pana in varful stancii de unde sa ii preiau pe cei de pe prag in asa fel ca ei sa nu se inghesuie . Fara sa stam prea mult pe ganduri am inceput catararea. Treaba nu a fost tocmai simpla pentru ca experienta in alpinism a celor care erau cu noi era si mai mica decat a noastra care oricum la vremea respectiva nu era cine stie ce. Aveam 19 ani si ne imaginam ca suntem invincibili. Urcam incet si fara manusi, iar durerea din degete ne ardea facand lacrimile sa iasa incontinuu din ochii obositi.
Pe la jumatatea stancii mi-a alunecat mana, lovindu-ma cu brutalitate de peretele din stanga, iar in clipa impactului ceasul de la mana s-a facut bucatele. Distrasi de alunecarea mea cei de partea stanga au pierdut pentru o secunda concentrarea, incepand sa alunece de pe prag cu repeziciun. In acel moment pe prag se aflau Cris, Adi si Giani si toti trei s-au oprit exact pe marginea pragului, la o inaltime de trei metri stand pe burta, iar la fiecare miscare alunecau fara sa se poata opri. Eu eram agatat cam la patru metri, incercam cu disperare sa ajung la ei, iar Stalp se afla chiar sub ei fiind practic in calea alunecarii lor, fara nici o sansa de a-i putea opri. Nu stiu cum au reusit sa se opreasca, insa Cris a facut acel lucru care nu o data a salvat-o de la alunecari si mai grave, adica a reusit sa se opreasca, nemaindraznind nici sa respire, indeajuns ca Adi, care se afla mai sus, sa o prinda pe sora lui, si apoi pe ea. Am reusit cu greu sa ajung sus si sa incep recuperarea celor aflati pe prag, ajutat de Stalp care pana atunci dusese tot greul.
Dupa acest eveniment deloc placut am tras concluzia ca suntem bine pregatiti pentru orice mai urma sa apara. Au mai urmat cativa bolovani fara importanta, care oricum nu ne mai puteau face probleme si am iesit cu bine din saritori, dar am intrat in padure unde odata cu lasarea intunericului a aparut pericolul ursilor, ce erau destul de numerosi in acea zona neumblata.
Urcam cu inima stransa si cu deodorantele spray pregatite alaturi de brichete sperand sa putem face o flacara destul de puternica pentru a speria un urs. Acum ma gandesc ca nu cred ca ar fi avut prea mare efect. Am continuat sa inotam prin zapada neatinsa si faceam cat de mult zgomot puteam pentru a ne face simtita prezenta in zona, sa nu riscam sa dam nas in nas cu Mos Martin. Dupa opt ore de frig si epuizare am ajuns in sfarsit la cabana, uzi pana la piele si ne-am cazat cate doi intr-un singur pat.
In noptile ce au urmat, veselia a fost maxima iar zilele prea scurte. In noaptea de Anul Nou am plecat cu Cris spre toaleta care se gasea cam la 100 de metri in padure, dar nu am apucat sa ajungem acolo pentru ca in fata noasta la circa 10 metri la liziera padurii, pe langa groapa de gunoi, am vazut o umbra mare ce venea spre noi iar pasii scartaiau grei in zapada groasa. Am amutit amandoi si am facut rapid stanga-mprejur luand-o spre cabana. Cand am intrat in cabana, am incercat sa le povestim celor de acolo ca afara este un urs, dar nici eu si nici Cris nu puteam sa scoatem nici un sunet, desi buzele articulau cuvinte. A fost prima oara cand ne-am dat seama cum e, practic, sa ramai fara glas.
Dupa Anul Nou ne-am pregatit de plecare si pe cand ne straduia sa indesam la loc in rucsaci tot ce aveam imprastiat prin camera, a venit Stalp foarte incarcat anuntandu-ne ca a facut curatenie in sala de mese si ca de la masa de revelion ne-au mai ramas 13 sticle de vin fiind pacat sa le lasam, ca doar le platisem. Asa ca am inceput sa indesam prin toate buzunare rucsacilor sticle cu vin fiind constienti de faptul ca o asemenea greutate ne va ingreuna considerabil deplasarea. Venisem la munte cu 2 sticle cu vin si plecam cu 13. Numai ca noi nu plecam acasa. Plecam in Masivul Bucegi spre cabana Diham unde urma sa imi sarbatoresc cea de-a 19 aniversare.
Am revenit in Zarnesti pe poteca obisnuita, caci nu ne mai permiteam eroisme cu greutatea pe care o purtam in spate, iar bretelele rucsacilor ne taiau umerii. Nu stiu cum am ajuns jos, dar spaima de ursi inca nu ne trecuse. In gara ne astepta acelasi tren antic, care scartaind si trosnind a pornit spre civilizatie. In tren am incercat sa ii pansez degetele Cristinei care erau roase pana la sange de bocanci, dar mi s-a facut rau, asa ca am chemat-o pe Giani sa continuie si eu m-am dus sa iau aer. Din Brasov am plecat spre Predeal cu un alt tren, ceva mai civilizat decat primul. Cand am coborat in gara se lasase noaptea si nici unul din noi nu mai avea chef sa care acele sticle grele, insa nici nu ne lasa sufletul sa le aruncam, asa ca ne-am facut curaj si am pornit pe soseaua ce duce spre Paraul Rece. Pe la jumatatea drumului am fosti prinsi din urma de un camion militar, cu soferul caruia am cazut la invoiala ca in schimbul a doua sticle de vin sa ne duca pana la unitatea militara spre care se indrepta si care se gasea relativ aproape de cabana Diham. Din pacate, sticlele de vin pe care le-am dat, nu au fost din rucsacul meu.
Cand am ajuns la unitatea militara in care am intrat cu tot cu camion, ne-am trezit inconjurati de soldati, care la prima vedere erau foarte binevoitori cu noi, propunandu-ne sa ramanem acolo peste noapte, iar privirile lor cautau cu mult interes spre fetele noastre . Am refuzat cat am putut de politicos si am plecat cat de repede ne permiteu picioare noastre obosite si ranite.
Pe la miezul noptii am ajuns in cabana si ne-am cazat in niste baraci destul de subrede si insalubre, numite anexe. Oricum pentru noi nu mai conta unde ne intindem oasele greu incercate. In cele din urma a venit si ziua mea pe care am sarbatorit-o cu multa distractie si mult vin ca doar aveam de unde. Vinul s-a terminat repede caci cabana era plina de cei invitati la marele eveniment, insa distractia a continuat pana dimineata.
A venit si ziua plecarii si, cu rucsacii plini de amintiri placute, am coborat in gara, plecand cu ultimul tren spre capitala, denumit tot de vestitii blatisti, la fel de sugestiv, "Foamea."
Cosmin Frasineanu (Ozzy)
© Club Romantic 1997-2003, Toate
drepturile rezervate