Pe drumuri de munte
PENTRU A AJUNGE ÎN VÂRFUL MUNTELUI FUJI
SUNT MAI MULTE CARARI.
FIECARE CALATOR ÎSI ALEGE CALEA.
(Proverb japonez)
Tocmai se întorsese din prima sa calatorie în vârful muntelui Fuji. Abia a coborât si nu-i venea sa se miste de la poalele lui. Nu înca. Asa i se întâmpla de fiecare data când mai cucerea un munte.
A fost un drum greu pe care l-a parcurs de-a lungul mai multor zile; de multe ori a ratacit pe poteci necunoscute, s-a abatut din cale, sau a alunecat pe grohotis înapoi, la vale, sau s-a prabusit sub povara grea a rucsacului, dar pâna la urma si-a vazut visul cu ochii.
Lumina a însotit-o mereu, chiar daca nu a putut sa o vada întotdeauna. Soarele si stelele au calauzit-o ca niste faclii vii pe cer. Visele, povestile bunicii si legendele spuse iarna la gura sobei, i-au tinut de cald în noptile lungi si reci din tinuturile muntoase.
De acolo de sus din vârf, a atins bolta cerului
cu fruntea. Era suficient sa întinda mâna si ar fi cuprins
stelele în
palme. Asta si-a dorit din totdeauna: sa tina stelele în palma.
A schitat un gest... atunci si-a vazut pentru prima oara mâinile. Ale cui erau aceste mâini dure, arse de soare? Unde sunt mânutele delicate de copil pe care le avea acum câteva zile? Parca sunt ale ei si totusi...
În clipa urmatoare i-a alunecat privirea în oglinda lacului de la cascada. Al cui era chipul acela? Parca îl cunostea de undeva si dar, nu... îi era necunoscut. Era din ce în ce mai nedumerita.
„Tu esti, tu esti”, i-a soptit o voce.
Cine sa fie, cine îi vorbeste?
„Nu este nimeni în jur” – se gândi aproape cu voce tare si în acelasi timp îsi ascuti toate simturile.
„Tu esti, tu esti”, auzi aceeasi voce din ce în ce mai clara si din ce în ce mai ascutita.
„Cine îmi vorbeste?” – se întreba de asta data putin enervata. S-a întors brusc, gata sa riposteze daca ar fi fost nevoie, dar surpriza! În afara vântului care misca suierând crengile copacilor, nu era nimeni acolo. Era singura, cu vântul.
„Si atitudinea aceasta parca o cunosc de undeva – îsi spuse -, dar... parca nu este a mea. Unde este oare copilul blajin pe care îl cunosc atât de bine? ”
Atunci a înteles: drumul asta era, drumul! Drumul lung si greu a schimbat copilul de acum câteva zile într-un alpinist adevarat.
A mai schitat odata gestul se a atinge stelele cu mâna, dar a renuntat. Nu asta îsi dorea. Acum stia exact ce vrea. Menirea ei este sa fie calauza, sa îi poarte si pe alti copii pe cararile atât de ciudate si de fascinante ale muntelui. Sa le arate si lor lumina, stralucirea soarelui în zori, cerul cu bolta de stele si mai ales sa se bucure împreuna de toate acestea.
Asa ca s-a întors si astepta. Primul grup este aproape gata de plecare. Nu stia cum au ajuns acolo si asta nici nu avea importanta. Trebuia sa mearga împreuna cu ei pâna sus, în vârf, doar asta conta.
Toti copiii erau galagiosi si nerabdatori sa porneasca la drum. Ochii lor, limpezi ca lumina cerului de vara, strigau, implorau chiar: „hai sa ne grabim, hai odata”, sau „ia-ma si pe mine, nu-i asa ca nu pleci fara mine?”
În clipa în care trebuiau sa plece, a sosit un pusti de vreo 8 sau 9 ani, cu tatal sau.
- Nu-l luati si pe baiatul meu cu dumneavoastra?
A început sa-l priveasca cu mare atentie pe prichindel. Era în cumpana; sa îl ia, cu ea la drum, sa nu îl ia? Va rezista oare pâna la capat? „Este atât de rigid si de serios pentru vârsta lui” – gândi aproape cu voce tare. „De ce sa ma încurc cu el?” Atunci privirea i-a întâlnit ochii mari, rotunzi si calzi, care asteptau cu nerabdare un raspuns afirmativ. Într-o clipa a înteles ca de raspunsul ei depinde destinul copilului si a simtit ca nu poate sa-l dezamageasca. Nu tocmai ea!
S-a hotarât sa îl întrebe, de ce vrea sa ajunga în vârful muntelui Fuji, de ce tocmai acolo?
- Pentru ca nu este vorba asa cum v-ati putea imagina dumneavoastra despre o simpla competitie de alpinism – îi raspunse politicos si calm. Sa ajungi în vârful acestui munte nu este nici pe departe la fel de simplu precum este sa ajungi în vârful oricarui alt munte. Pentru multi ar putea dura chiar o întreaga viata.
Sa fii în vârful muntelui Fuji este ca si cum ai atinge cerul.
Pe masura ce vorbea, copilul o cucerea cu totul. De unde stie atâtea lucruri la vârsta lui? S-a hotarât deci, sa îl întrebe:
- De unde sti tu atâtea lucruri? Ce stii tu despre viata?
- Omul traieste asa cum crede el ca este mai bine, iar la final nu face decât sa culeaga rezultatele unei vieti care, pentru multi nu a fost deloc usoara. Oricât de greu ar fi, vointa este cea care nu-l lasa pe om sa se prabuseasca sub povara greutatilor presarate la fiecare pas si îi da puterea sa lupte în continuare pentru a-si atinge menirea.
Nu-i venea sa-si creada urechilor. Un copil gândeste
asa?
- Fiecare are în viata un scop anume pe care, nu este deloc simplu sa-l atinga – continua la fel de calm copilul. Este nevoie de multa munca, perseverenta si nu în ultimul rând întelepciune, dar toate acestea nu sunt deloc în zadar. Va veni si ziua în care vom fi rasplatiti pentru vointa de care am dat dovada, zi în care toate visele ni se vor împlini. În acea zi, cu totii ne vom putea mândri si vom putea spune cu zâmbetul pe buze: „Si eu am ajuns în vârful muntelui Fuji. SUNT în vârful muntelui Fuji !”
Simtea ca a convins-o! Nu a vrut sa-l mai chinuiasca, asa ca i-a spus: „bine, te iau cu mine. Ai mare grije la rucsac. Goleste-l acum de tot ce nu-ti trebuie. Drumul este lung si greu. Nu putem sa luam cu noi lucrurile care nu ne sunt de folos.”
Asa a pornit cu primul sau grup...
Valentina Nicolae
Catalin Arzoiu
© Club Romantic 1997-2003, Toate
drepturile rezervate