logo clubromantic
Login:
Parola:
Inscriere | Parola uitata
Home / Bloguri

Articole: 1

De ce?rss
Autor: heidi (2008-12-16 19:11:32)
Reflectii despre poezie, oameni si munti

De ce scriu oamenii?
Poate v-ati intrebat acest lucru... sau poate nu.
Vi s-a parut un lucru firesc. M-am intrebat si eu.
M-am intrebat cum, in acest torent ignorant in care nu reusim sa ne dezmeticim, in care sunete atonale vin din toate directiile, in care toti isi dau la intamplare cu parerea, cum se face ca oamenii mai scriu poezii, mai iubesc poezia.
Da... acum, cand aberatii sonore venite fara pasaport tipa strident, cand omul e buimac in sumbra ratacire, cand albul e cernit si umbre adanci ii dau tarcoale, este nevoie de poezie.
E o regasire a sufletului in acorduri ale gandirii, e o vibratie sublima a eu-lui, e o oaza de fericire in acest desert anume creat, in care sunetele se topesc in spatele robotilor.
Prin poezie, lacrima poate sa cante. Prin ea sufletul se inalta, e liber. In fata ei, ingerii plang la lumina cuvintelor. Prin ea, "flacara sufletului" e descatusata si-i lumineaza cerul plin de dorinta.
Omul are nevoie de aceasta bucurie, prin care ajunge pana la marginea clipei, pana la marginea Universului, pentru a simti in ritm de frunze viata insasi, miracolul iubirii.
In ea, sentimentele se topesc intr-o sarbatoare a diminetii, intr-un rasarit de soare.
In ea, cuvintele au o aura a lor, un mod de existenta propriu si plutesc in oceanul comunicarii precum o arca a salvarii.
Ea naste in fiecare din noi o poezie a lui, a sufletului, ce ne inalta dincolo de nori, ce ne elibereaza din incatusarea destinului.
Astazi, mai mult ca oricand, omul are nevoie de poezie. Invata s-o descopere, sa-i descifreze frumusetea, sa-i inteleaga rostul. Pentru ca ea e indisolubil legata de sufletul nostru, care are nevoie macar din cand in cand, sa se simta diafan, sa pluteasca si sa traiasca frumos.

***

Un ultim gand, pamantul se roteste
Purtand cu el tacute tragedii,
Din cand in cand mai palid incolteste
O lacrima in sufletele vii,
Un ultim gand a risipit lumina -
Naluca noptii peste noi s-a scurs
Atata ura ne sporeste vina
Ca fara lacrimi ochii parca nu-s.
Si doar un gand mai incolteste poate
In mintea celui care ne-a zidit,
Ca a gresit cu-atata libertate
Ce ne-a lasat-o, fruct neparguit,
Si-ar vrea sa stearga tainica-i greseala
Ca norii de pe cerul fumuriu;
Dar mintea, lacrimi grele i-o ineaca.
Cum ar putea sa mearga prin pustiu?
Si dragostea, la ce-ar mai fi ea buna?
Pe cin' sa ierte, cine sa-l iubeasca?
Din intuneric spaima se repede,
Lumina milei vrea sa o raneasca.
Un singur gand, o lacrima amara
Brazdeaza inima unei minuni;
Iar undeva, in lumea omeneasca,
Un suflet de poet
Se naste din furtuni.

***

"Am incercat sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si am afirmat ca muntii despart ca sa apropie; ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa care nu suporta nici discretia Giocondei. Exista totusi, o morala a muntilor? Am copilarit langa munti si raspunsul meu nu poate fi decat unul singur. Dar imi dau seama ca pot fi banuita de orgoliu. De aceea prefer sa recunosc ca noi, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine de ce suntem asa si nu altfel. Caci ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, si in ceea ce ne priveste, intelegem de pilda, de ce nu prea stim sa fim degajati.
Linistea noastra, a celor care am vazut cerul lipindu-si obrazul de piatra, e colturoasa ca muntele. Noi ne ascundem tandretea sub o platosa de asprime, de frica sa nu fim trasi pe sfoara si sa ne expunem prea mult dezvaluindu-ne caldura fara nici o precautie.
Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram cu greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele.
Nu ne judecati, prin urmare, ca n-avem destula jovialitate si nu ne laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru.
Dupa cum nu e vina noastra ca suntem in genere, zgarciti cu lucrurile marunte si risipitori cu lucrurile mari. Caci am obtinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare, pentru fiecare zambet si pentru fiecare bucurie. Preturi uneori prea mari.
Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata sa pierdem totul. De fapt, calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul principal e ca am transformat asta in orgoliu.
Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. Pe scurt, n-avem vocatie de actori.
Cunoastem un singur rol bine. Sa spunem ce gandim si sa fim ceea ce suntem. Piatra si pamantul dur ne-au silit sa fim prudenti si cu ispitele metafizicii. Noi nu ne-am lipit de pamant ca sa capatam puteri, ci ca sa traim. Muntele, care seamana atat de bine cu o piramida, este, de fapt, exact contrariul unei piramide si numai cine intelege asta ne poate intelege si pe noi. Caci piramida slujeste o iluzie metafizica, in vreme ce noi, chiar in pustiul ideilor pure, ne intoarcem fata spre tarana pe care am tradat-o si spre locurile unde am invatat sa radem, sa plangem, sa iubim, sa fim oameni.
In ceea ce ma priveste, sunt pe jumatate "un renegat", pentru ca intalnind marea, n-am putut sa plec indiferenta de pe plaja... Am luat cu mine o bucata de scoica, un fir de nisip, un strop din apa marii. Le port mereu in suflet, dar nimic nu sterge in mine amintirea si gustul pietrei.
Nu pot trada niciodata pana la capat. Si tarasc dupa mine, chiar in zarva orasului, tacerea in care am crescut. De aceea surad cand cineva spune: "Totusi, muntii nu sunt decat un accident geologic"... Poate pentru unii... Pentru ceilalti...
Dar orice as spune e incomplet. Si restul e iubire, iar iubirea nu se teme de obiectii. Nu, nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. De altfel, adevarata dragoste n-are nevoie de apologie. Si daca in genere, campia ne invata sa vorbim, muntele ne invata mai ales sa tacem. Cei care am trait langa munti stim bine cat ne-a ajutat si cat ne-a costat asta..."
Departe de munti, simteam cum corabia ma poarta pe valuri amagitoare si visam sa gasesc o stanca de care sa ma reazam... Visul a devenit realitate: stanca sunteti voi, cei din Clubul Romantic...
Sa ramaneti mereu asa cum v-am cunoscut si sa fiti precum stanca: indiferent cate vor trece peste voi, sa ramaneti cu fruntea sus si sa priviti inainte...
Viata merita traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati...

Cu drag, a voastra,
Heidi


Keywords: suflet poezie munti club iubire

Trimite pe Y!
Nota: 1 2 3 4 5

Nota 5.00 din 3 voturi

Pentru a putea adauga un comentariu, trebuie sa te inscrii!

Comentarii: (0)


Articole: 1
Copyright Horia Moga 1998-2017, Toate Drepturile Rezervate
itcnet
Forum Iasi | Prieteni, videoclipuri | Horia Moga foto&blog