logo clubromantic
Login:
Parola:
Inscriere | Parola uitata
Inapoi


Ganduri de la membri

 

Gabriela - Toronto, Canada

Am ajuns in acest club dintr-o intamplare. Oare? Club Romantic in virtual?! Am devenit curioasa si m-am inscris. Foarte repede am inteles cum se poate comunica pe listele de discutii si temele m-au atras asa incat m-am implicat fara ezitare. Ei, dar a trecut ceva timp de atunci... Timp in care am invatat, am crescut cu acest club. Ce mi-a adus el? In primul rand noi prieteni, la care tin cu adevarat (uite ca asa aflati si voi, cei la care tin) si cel mai important castig este ca am invatat sa respect si sa accept pareri care difera de ale mele, imbogatindu-mi conceptiile cu valente noi. In ceea ce priveste partea reala a clubului, intalnirile cu membrii au fost intotdeauna un prilej de mare bucurie. De la fiecare am plecat cu sufletul plin si cu amintiri atat de frumoase! Cine va uita stelele parcului Herastrau de la intalnirea de doi ani sau stelutele artificiilor Revelioanelor petrecute impreuna? Cine va uita colindele noastre in fata pomului de craciun de la Socrates, serile noastre cand cantam impreuna patrunsi de simtire? Cine va uita iesirile la munte, cantecele care faceau padurile sa rasune?


Dana - Bucuresti, Romania

Azi-noapte, intr-un acces de insomnie, mi-a trecut prin cap (nu un glont cum mi-ar ura prietenii) ideea ca suntem cu totii flori. Si la fel ca florile, care isi deschid petalele spre lumina,si le inchid intunericului, asa ar trebui sa ne deschidem si noi spre iubirea din jur, ca sa crestem(sufleteste) frumosi si vanjosi si drepti.

Numai ca noi nu o facem. Ne deschidem putin de tot, abia cat sa intre o raza. Si nu ne deschidem spre soare, ci spre o alta floare, si ne hranim cu lumina reflectata de ea. Si cand cealalta floare paleste, ne zguduie lipsa de lumina si ii reprosam ca nu ne mai asigura ce ni se cuvine. Ca s-a schimbat ceva. Ne doare, si ne inchidem si mai mult, pentru ca nu mai putem sa induram intunericul care vine din directia ei. Adancul fiintei noastre cauta Soarele, da in orbirea noastra pretindem unei flori sa ne fie soare.

Uneori, ne mai schimbam putin directia, si incercam iar sa ne deschidem, spre o alta floare. Tot putin, chinuit, ne aruncam sa soarbem crampeiul de lumina pe care o reflecta noua floare. Si istoria se repeta.

Alteori, conchidem ca nu exista lumina vesnica, si ca totul moare, asa ca nu mai merita efortul sa ne deschidem iar. Si ne inchidem complet, ramanand sa ne ofilim inutil si fara a reflecta lumina spre nimeni altcineva, pentru simpla ratiune ca daca nu e reciproc, respectiva floare nu merita.

Alteori ramanem incapatanati in dependenta noastra, si ne pastram deschisi catre umbrele care incep sa inlocuiasca lumina pe care o primeam la inceput. Floarea de la care primeam lumina a inceput sa paleasca, din varii motive. Si nu ne intrebam care e cauza. In loc sa o indreptam spre o lumina care sa o invigoreze, ii pretindem sa se multumeasca cu lumina pe care o reflectam noi. Indiferent cat de ofiliti devenim, egoul nostru ne asigura ca lumina pe care o indreptam spre cealalta floare ne are pe noi ca sursa. Cum ar putea cealalta floare sa ne jicneasca atat de mult, incat sa refuze darul nostru pretios, a carui faptuitor si stapan ne credem?? Fereasca Sfantul! Este lumina produsa de noi!!! Ha!

Unele flori, deocamdata putine, ce-i drept, au descoperit soarele. Si isi iau de acolo puterea de a straluci si de a reflecta lumina asta in jur. Si pentru ca stiu acum ca lumina nu e a lor, ci vine de undeva, si pentru ca sursa lor este nesfarsita, daruiesc fara sa ceara nimic inapoi florii de langa ele. Daruiesc fara sa ramana cu durere daca floarea cealalta pleaca, sau moare, sau se indreapta catre o alta floare. Pentru ca durerea este generata de absenta luminii, si de umbrele pe care o floare ofilita le raspandeste in jur. Daruiesc fara dependenta si fara sa pretinda exclusivitate. Pentru ca stiu ca lumina pe care o reflecta cu toatele e unica si nu le apartine.

Ce se intampla cand ambele flori se indreapta spre soare, tinandu-se de mana, cred ca nu e un mister pentru nimeni?

Lidia Vladescu - Bucuresti

Va scriu cu sufletul! Cu mainile impreunate ca pentru rugaciune: nu renuntati! Nu renuntati niciodata la drumul sinuos si involburat pe care, cu mainile goale si pasi sovaielnici, v-ati incumetat sa-l faceti al vostru. E drumul catre spiritul celor fara sperante sau cu sperante prea indraznete, al celor mutilati de indiferenta si nedreptatile celor din jur, de cuvinte care dor... E drumul catre spiritul nostru, al romanticilor... Nu-l abandonati prea usor, asa cum au facut-o atatia altii! Voi nu sunteti ca ei!

"Lumea noastra" nu trebuie sa deranjeze... trebuie sa nasca sperante, vise, sa capete personalitate si sa... existe! In cazul in care tinem neaparat sa fie a noastra! Indrazneste cate-un colt de speranta sa infloreasca, asa... ca o premonitie primavaratica? Aici ne spunem sperantele, ne adunam visele... de prin cine stie ce cotloane intunecate si le dam ambalate in cuvinte celor care nu uita sa ne consoleze: "Lasa, nu fiti tristi, si noi am visat si-am patit la fel"... Atunci indraznim sa plangem... Uneori pe ascuns, de teama sa nu ne fie descoperite lacrimile... Si mai trece o zi... Si mai trece un an... Si mai trece o viata...

Si devenim, peste timp, oameni care nu mai cauta decat ceea ce au pierdut. La ce bun sa mai privim atunci in urma? La ce bun sa mai facem ceva pentru sperante demult ucise?

De aceea v-am scris. Stiu ca cineva, acolo, ma aude. Ma intelege. Ma cunoaste. Am reusit sa va descoperim intimitatea? Sa va atingem cu sfiiciune clapele sufletului, dezacordate de suferinta? Am reusit sa va transmitem ca visele si sperantele se pot oglindi, devenind realitate? Atunci de ce plecati? Acum nu va mai suntem straini! Nu ne mai sunteti straini! Sunteti ai nostri, suntem ai vostri! Noi am inteles si v-am ascultat. Ar fi tarziu, acum, sa ne parasiti, chiar daca in unele momente veti dori, probabil, cu ardoare, sa va retrageti mana intinsa noua. Insa noi am fost mai rapizi! V-am prins cu ace de siguranta de sufletul nostru! Dar deocamdata sunteti aici, cu noi, si va multumesc pentru asta! O lacrima adevarata provoaca o alta, in alti ochi. Pe deasupra ratiunii, instinctele se cheama, amintirile unora si altora isi raspund din inconstient si inteleg acum ca, prin intermediul nostru, sufletele romantice se regasesc si vibreaza alaturi, desi nici macar nu se cunosc... Inca!

Bogdan Bocsan - Bucuresti, Romania

 

Cand, in urma cu cativa ani, Horia Moga povestea despre ideea sa de a crea o comunitate virtuala in care sa nu discutam despre calculatoare, fotbal si internet, masini si femei (asa cum se practica atunci, asa cum se mai practica si acum si cum se va mai practica pe Internet), dar sa discutam despre sentimente frumoase, despre prietenie, despre dragoste chiar, despre elemente care ne aduc un strop de soare in aceasta viata mizera si rece, am imbratisat ideea cu putere. M-am agatat de ea ca de un balon cu oxigen, mai ales ca serviciul meu de 12 h/zi nu imi mai permitea o viata sociala intensa, facultatea imi ocupa restul timpului si practic ramaneam de multe ori numai eu cu gandurile mele. Club Romantic asa cum este acum, nu mai este ceea ce era la inceput. Multi au venit, multi au plecat, pentru ca viata este foarte interesanta. Dar cei mai multi au ramas, macar de dragul ideii. Foarte multi au vrut sa distruga acest Club, dar nu au reusit. S-au autoexclus. Pentru ca in lupta dintre frumos si urat nu castiga decat frumosul. Intre bine si rau, noi avem lumina. Sufletele noastre avide de sentimente si de trairi, avide de Oameni reusesc sa faca din Club Romantic ceea ce poate face o ploaie intr-un desert: sa aduca viata. Ne-am intalnit cu totii aici si, in ciuda unor deosebiri de caracter, am ramas impreuna. Sa facem un loc care "exilatilor" in strainatate sa le aduca aminte de Romania. Celor de aici sa ia legatura cu altii din alte colturi de tara si de lume. Sa creem punti de concordie si de sentiment, de poezie si de sprijin. Caci intr-un sens larg al cuvantului prieten, toti suntem prieteni aici. Sau amanti cu nemurirea...

Florentina Anghel - Bucuresti, Romania

Clubul este pentru mine ...

... incercarea de a prinde luna in palma, cand vreau sa o rotunjesc si sa o mangai ...
... libertatea de a fi romantica, oricand si oricat ...
... durerea si placerea unui suspin ...

... o tresarire, un zambet smecher ...
... atingerea delicata a unei petale de nufar de care pot sa-mi lipesc obrazul ori de cate ori vreau ...
... o portie de ras, o intepatura de arici, o lacrima ...
... o poezie, un gand, "altceva" ...
... o adiere de aer proaspat ...
... mangaierea unui gand ...
... si, nu in ultimul rand ... locul unde am descoperit prieteni, in care am
fost "tinuta de mana", fie si "virtual, atunci cand mi-a fost greu ...
Cu multumiri pentru ceea ce am primit fara sa cer, cu sperante pentru ceea ce o sa fie ...

Livia Popa - Bucuresti, Romania

Treceam printr-o perioada "neagra", cand aveam foarte mare nevoie de cineva care sa ma asculte, sa ma inteleaga, care sa stea de vorba cu mine, care sa-mi fie alaturi, macar cu o vorba buna... N-am avut pe nimeni care sa faca asta... si atunci am descoperit Clubul Romantic. Am intalnit Oameni, necunoscuti, care m-au ascultat si m-au ajutat cu vorbe, cu sfaturi, cu ganduri, cu exemple din viata lor. Mi-au impartasit din experienta lor de viata si m-au ajutat mai mult decat au facut-o vreodata cei foarte apropiati mie... Atmosfera, gandurile, oamenii din acest Club m-au facut sa ma gandesc mai mult la ce fac si de ce fac. M-au facut sa-mi pese mai mult de mine, de ceilalti. Mi-au redat increderea in mine si in cei din jurul meu. Ma simt vie si fericita, senzatii cunoscute in doze foarte mici si foarte rare pana sa ii intalnesc. Cred ca un multumesc ar fi prea putin. De aceea dedic urmatoarele versuri membrilor si viitorilor membri ai clubului:

Am cautat prin clipa care trece
Si se dilata in lumina
Prin spatiul unui vis, ce rece
De gandul noptii se anina,
Am cautat un strop de suflet
In spatiul dintre ieri si azi
Si am gasit aici un zambet
Si ganduri calde printre... brazi.
Va asteptam in casa fara numar
Dintr-un oras neasternut pe harta
Cand stele ni s-aseaza-ncet pe umar
Si vise intra lin pe poarta.
Sa fim alaturi in ziua ce se cerne
Fara anotimp si fara de lumina
Ce-i strajuita de vibrari eterne
Si de glume fara nici o vina.
Vor fi aici si cei de dincolo de nori
Vor fi mereu aproape ca si pana acum...
Sa nu uitam sa fim romantici, pana-n zori
Sa mergem impreuna pe-al vietii aspru drum.

Inchei, cu gandul ca nimeni dintre oameni nu va putea sa distruga ceea ce am realizat pana acum... Orice s-ar intampla, noi vom ramane prieteni adevarati...

Copyright Horia Moga 1998-2017, Toate Drepturile Rezervate
itcnet
Forum Iasi | Prieteni, videoclipuri | Horia Moga foto&blog